Fondat de catre profetul Mani in secolul al III‑lea d. Hr., maniheismul a ajuns sa‑si revendice, in perioada sa de maxima expansiune, adepti de pe un vast teritoriu cuprins intre Africa de Nord si China. Conceput ca o sinteza a tuturor sistemelor religioase cunoscute pana atunci, in fapt un sincretism de conceptii dualiste zoroastriene, buddhiste (in special etice) pe care s‑au grefat doctrine crestine si gnostice, maniheismul a dainuit si a avut o mare influenta timp de patru veacuri. Desi a disparut oficial in secolul al VII‑lea conceptiile maniheene s‑au facut simtite in China pana in sec. al XIV‑lea, in Europa de sud-est pana in sec. al XVI-lea (bogomilii), iar in Occident pana in sec. al XIII‑lea, cand erezia cathara, socotita de sorginte mani­heea­na a fost eradicata de catre Biserica catolica.

Isaac de Beausobre a impins limitele studiului maniheismului dincolo de doctrina crestina. Intuitia lui este de a cerceta originile acestuia in mediile iudeo-crestine timpurii implantate in crestinatatea orientala. El considera ca maniheismul este incercarea de a adapta revelatia hristica la filosofia existenta deja in zoroastrism. Din acest punct de vedere, maniheismul nu mai este o simpla erezie doctrinara, o deviatie in interiorul doctrinei crestine, ci o incercare de sinteza a unor traditii religioase existente.